Zăpușeala și praful ridicat te îneca,
eram pe drumul pietruit ce tocmai părăsea orașul.
Mă obosea doar gândul că trebuia să mă întorc să scormonesc în moloz, mizerie, praf și să fac muncă de salahor să mut munți de cărămizi și beton să ajung să mai găsesc câte o amintire.
Ceva care să arate că exist încă măcar o poză.
Era dureros să știi că toți cei cunoscuți au rămas undeva sub un morman de betoane sfărâmate

peste ei.
Nici măcar nu știu cum am scăpat știu doar că eram afară să adun ceva aruncat de sus.
Veșnic mă supăram că nu își duceau resturile la tomberoane ci le aruncau în spatele blocului.
În casă nu a rămas mare lucru .
S-a auzit șuierând ceva ce brăzda cerul, un zgomot puternic și n-a mai rămas nimic.
S-a spulberat totul, munca mea munca mamei mele visuri, dorințe.
Teama plutea în aer mai ceva ca o molimă.
Mai erau 2, 3 oameni în urmă care tot la fel au scăpat cu fuga.
Nu aveau nici ei nimic.

Nu am putut lua nimic, ce aveam pe noi și cerul deasupra.
Speram doar să nu mai cadă nici o bombă.
Orașul era distrus, case ce fumegau totul era acoperit de un strat de cenușă gros.
Se auzeau împușcături și zgomotul proiectilelor care zguduiau liniștea zilelor senine.
Ne înecam tușind la fiecare pas.
Alarma pornea la fiecare 10 minute.
Abia reușeam să vedem drumul care nici ăsta nu mai era drept.

https://play.google.com/store/books/details/Toma_Daniela_Lucretia_Praful_de_pe_genunchi?id=vFnvEQAAQBAJ

https://books2read.com/u/3kawKL

Sau găsiți pe site-ul
HTTPS://ocartedeovara.blogspot.com