Limba poeziei persane, chiar de acum o mie de ani, este atât de apropiată de limba vorbită în zilele noastre, încât poate fi citită şi înţeleasă de orice vorbitor mediu instruit. Această limbă frumoasă, persana, are o veche istorie foarte elaborată. Grecii i-au dat numele de Persus, arabii i-au zis Furs, în timp ce europenii îi spun persană. Aceasta era limba dulce cu imnurile sale atrăgătoare pe care, la şapte secole de la îndepărtarea culturii Iranului, Hafez se simţea obligat să o laude generos în poeziile sale. Astfel, afirmă în versurile sale :
بلبل زِ شاخِ سرو بگلبانگِ پهلوی میخواند دوش، درسِ مقالاتِ پهلوی
مرغانِ باغ، قافیه سنجیده بزله گویی تا خواجه مِی خورد به غزلهای پهلوی

* *
*
"Privighetoarea își spunea durerea din cedru
cântând azi-noapte în graiul Pahlavi
Păsările grădinii, cântau și se distrau
ca nobilul să-și bea vinul în odele Pahlavi"

Poezia persană de dragoste dă o atenţie deosebită fizionomiei iubitului. Cel mai des folosite sunt fața ca o lună plină şi cosițele negre, care reflectă atributele divine îngemănate ale graţiei și mâniei, specifice credinţei islamice şi celei a infidelilor. Cosițele apar într-o varietate fără de sfârşit, ca fiind lanţul care leagă inimile iubitorilor, celor prinşi de iubire, însoţite de sprâncenele, care trag cu săgeţi ce au un efect mortal. Multe din atributele iubitului, din aceste poeme, au la bază idealul frumuseţii bărbăteşti (adolescentine) care s-a fomat la curţile turco-iraniene din Asia Centrală. El este descris ca având o față ca o lună plină, măiestrie în jocul de polo, plete lungi, mustaţa, care de-abia mijeşte, o siluetă înaltă şi zveltă şi o indiferenţă crudă faţă de suferinţele iubitului.