forma excelenta
În romanele ce urmează nu mai există nici măcar un conflict de concepţii, ideologia supunerii fiind omniprezentă, hegemonică. Alexandru Ivasiuc ajunge să se considere marxist nu numai în România, ci îşi afirmă identitatea intelectuală marxistă chiar în diaspora. Marxismul lui sui generis se vădeşte şi în eseistică, în textele publicate în revistele literare. Trecerea de la rezistenţă (vădită în 1956) la marxism poate fi citită ca înţelegere a necesităţii istorice: victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia viaţă ei fusese mutilată; asimilarea doctrinei marxiste pare că introduce în textele lui Ivasiuc ura de sine (Ioan Stanomir, Cazul Ivasiuc – o reconsiderare, în Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, 2011, p. 139).

Indiferent dacă Ivasiuc a fost un sincer convertit la marxism sau doar cinic, cazul său pare că ilustrează succesul mecanismelor perverse ale „pedagogiei” comuniste; multe dintre manifestările sale din sfera publică au lăsat impresia că sunt ale unui om care a suferit puternice transformări interioare. Pentru Ivasiuc, trauma existenţială (detenţia politică) a fost urmată de tentativa (dramatică) de reinserţie socială care a presupus şi scrieri conformiste ce sugerează unitatea dintre victimă şi torţionar.